Pe Ape Tulburi

După lungi încercări în care părea că nu am deloc o chimie bună cu “Aferim!”, a reuşit şi subsemnatul imposibilul de a-l vedea. Cum a fost şi ce impresii mi-a lăsat, aflaţi în rândurile care urmează. (sursă foto)

   “Aferim!” prezintă o Ţară Românească a anilor 1835, ţară împărţită între boieri şi robi, între adevăr obiectiv şi adevăr rostit de popi, între avuţie şi sărăcie lucie. Constandin, un zapciu, are misiunea de a găsi un rob fugar. Pleacă împreună cu fiul său, Ioniţă, iar motivul drumului iniţiatic se regăseşte şi în filmul lui Radu Jude. Aşa cum era şi de aşteptat, fiul se află în contradicţie cu obiceiurile tatălui său, chiar dacă mereu îl priveşte cu admiraţie.

   Filmul mi-a lăsat impresia unui mix extrem de bine ales, între filmele reprezentative ale lui Bergman, Tarkovsky, dar şi între cele româneşti, precum “Moromeţii”. Se delimitează de clişeele din filmele autohtone, iar dialogurile sunt un alt punct forte. Toate acele arhaisme şi concluzii cu tentă aparent filosofică evidenţiază multe defecte ce tind să nu se dezlipească în veci de acest minunat popor.

   Nu vreau să aduc detalii despre povestea în sine, dar simt nevoia să remarc şi atenţia sporită la detalii. În cadrele filmate la hanul la care înnoptează se aude şi numele lui Lică, iar interpretările personajelor episodice se ridică la nivelul întregului film. Mă bucură faptul că românii încep să pară dispuşi în cunoaşterea propriei istorii, iar “Aferim!” reprezintă un imens pas atât din acest punct de vedere, cât şi din cel al îndepărtării de toate acele clişee obositoare din peliculele româneşti.

   Vă recomand să mergeţi să vedeţi “Aferim!” la primul festival de film la care veţi avea ocazia, datorită tuturor calităţilor enunţate anterior. Vizionare plăcută!

Nota mea: 9

Notă IMDB*: 8.4

Notă Cinemagia*: 7.5

*Notele de pe IMDB şi Cinemagia sunt cele din momentul postării.